Alegerea identificatorilor

În limbajul FORTRAN IV căci cu el se scriau programe până în 1977 numele de variabile care se construiau trebuiau să respecte următoarele reguuli:

- lungimea numelui de variabilă era maxim de 6 caractere;

- caracterele utilizate sunt literele mari A-Z, cifrele 0-9 și semnul $;

- primul caracter al numelui de variabilă este obligatoriu o literă.

Astfel, construcțiile:

VALOARE

COST

PROFIT

CERC

G981

$VAR

SUMA3

sunt nume de variabile corecte.

Construcțiile:

1RAZA   nu este corectă că are prim caracter altceva decât o literă;

RAZA+  nu este corectă că are simbolul + care nu este nici literă și nici cifră;

PR_PL    nu este corectă pentru că are în interior caracterul underscore cod HTML _;

A1234567B nu este corectă pentru că are mai mult de 6 caractere în componență.

Chiar dacă erau restricții așa de severe, programatorii de talent știau să aleagă astfel de denumiri ale variabilelor astfel încât să asigure un nivel de ortogonalitate pentru a nu le confunda unele cu altele. Se făceau o serie de convenții precum:

- variabila I era folosită pentru traversarea elementelor unui șir sau a liniilor matricei;

- variabila J era folosită pentru traversarea elementelor de pe coloanele unei matrice;

- variabila TEMP era folosită pentru rezultate temporare, ca și variabila AUX;

- variabilele M și N erau utilizate pentru a stabili număr de elemente sau de linii sau coloane;

- variabila XMED era folosită pentru media aritmetică;

- variabila DISP era folosită pentru dispersie;

- postfixul SORT era folosit pentru a marca faptul că rezultatul este sortat XSORT, YSORT;

- prefixul STOC era folosit pentru stocuri STOCPL, STOCRE, STOCEF;

- postfixul PL era utilizat pentru planificat, RE pentru realizat și EF pentru efectiv.

Fiecare programator își construia propriile reguli de a defini nume de variabile, dar ideia era ca programul să fie cât mai lizibil și el ca programator să nu depună eforturi inutile nici la depanare și nici la mentenanță, ci să meargă la sigur, având reguli pe care și le-a definit și le-a și respectat. 

Programatorii care au lucrat foarte ermtic, definind nume de variabile după niște reguli foarte codificate au avut mari probleme în a depana programele, căci este foarte dificil să se umble într-o secvență care pleacă de la o relație matematică de forma:

să fie recunoscută cu lejeritate în construcția:

S234=S65*S987*S987

în loc de a scrie:

SCERC=PI*R*R

Este rezonabil mai ales când se construiesc subprograme să se utilizeze modalități omogene de definire a numelor de variabile EPS pentru acel epsilon care controlează precizia, ITER pentru numărul de iterații și pentru variabila de stare IK sau ISTARE sau pentru codul de eroare IERR și toți programatorii vor folosi fără retitență bibliotecile de subprograme, altfel le vor evita că sunt greoaie. Alegerea identificatorilor intră în arta programatorilor și adevărații programatori au și reguli de a construi nume de variabile care săă facă programele livibile și ușor de manevrat, fără ca expresiile să fie groaznic de sofusticate. În FORTRAN IV nu există cuvinte cheie și programatorii ar avea la dispoziție să folosească DO, IF, READ, GO TO RETURN ca nume de variabile. M-am jucat și eu cândva cu acestă facilitate și noroc că a fost doar o joacă pentru că un program cu astfel de variabile este o calamitate la depanare, căci există riscul de a distruge din prea mult zel chiar instrucțiuni corect scrise.

(28 decembrie 2017)