Introducere: considerații la istoria informaticii românești

Între anii 1999 -2003 am asistat la nenumărate întâlniri cu oameni de meserie din informatică reuniți pentru a pune bazele realizării unei istorii a informaticii de la noi. Discuțiile s-aun împotmolit la;

- titlu;

- întâietăți;

- etapizări;

- dimensiune;

- detaliere;

- atribuire;

- durată;

- fonduri.

Titlul a fost cel mai greu lucru de stabilit. Mi-am adus amintre de trei prieteni care se întâlnesc duminică dimineața să discute ce vor face în acea zi, cum își vor petrece timpul. Ei parlamentează, nu se înțeleg, vin cu tot felul de variante, argumente și contraargumente și îi găsește seara tot parlamentând. Exact așa a fost și aici. Se discuta dacă acelei cărți să i se spună istoria Informaticii românești sau istoria Informaticii din România, existând două tabere foarte echilibrate numeric dar și ca voci care își susțineau cu ardoare punctele de vedere. Această chestiune a făcut ca totul să treacă în plan secundar și progresele de la o ședință la alta să fie nesemnificative.

Întâietățile n-au depășit nici în informatică celebra dilemă despre cine a fost mai întâi, oul sau găina sau amândouă, zic eu. În acea sală erau foarte mulți dintre cei care au avut contribuții majore la dezvoltarea informaticii din țatra noastră, fără a exista o modalitate de a cunatifica importanța și nici documente din care să rezulte ziua, ora și minutul în care s-a produs nu oarecare eveniment. Pentru a lămuri care sunt întâietățile trebuiau definite criterii și ales unul care să nu se schimbe niciodată și respectivul criteriu să genereze lista imuabilă a întâietăților și punct.

Etapizările au generat discuții dintre cele mai aprinse, întrucât există nenumărate criterii. Cei ce au îmbrățișat ideia de a etapiza în timp aveau argumentele lor, cei care abordau probleba după criteriul teritorialității veneau și ei cu argumentele celor trei provincii românești, iar cei care demonstrau necesitatea etapizării după generașiile de calculatoare își căutateu și ei dreptatea, nimeni neavând izbândă și totul terminându-se în coadă de pește.

Dimensiunea cărții de istorie a informaticii se vrea ceva monumental, unii dintre participanții la discuții făceau referire la cartea lui George Călinescu Istoria literaturii române de la origini până în prezent, publicată în anul 1941. Alții vedeau eliminarea limitelor de dimensiune din moment de o astfel de abordare se realizează exclusiv în mediul virtual, dedicându-i-se un site despre al cărui nume s-au purtat discuții interminabile, deci fără rezultat concret.

Detalierea a depins de fiecare dată de efortul pe care autorii au fost dispuși să și-l asume, dar toată lumea a invocat necesitatea lucrului pe documente, cu exactitatea de ceasornic, ca și cum totul se realizează pornind de la zero, deși există nenumărate materiale despre evoluția informaticii, căci toți cei care au aniversat câte ceva au scris fie memorii, fie cărți, fie articole, deci există ceva.

Atribuirea de capitole pe autori a devenit o mare problemă mai ales că printre cei prezenți în sală se aflau persoane care se considerau deschizători de drumuri, fondatori și tătici ai informaticii românești, căci mămici nu erau invitate să aibă contribuții la atingerea obiectivului. De regulă, când apar coordonatori de organizații cărora li se atribuie sarcini exacte, deși ei spun că fac și dreg, cu siguranță că ei transferă sarcinile unor subordonați și materialele apar anonime, căci nimeni nu vrea să-și asume responsabilitatea unor materiale eterogene, făcute fără plată și mai ales fără dirijor.

Durata realizării unei istorii a informaticii de la noi a plutit la toate întâlnirile sub imperiul incertitudinii, datorită a numeroși factori dintre care dorința unei abordări științifice, obiective era factorul dominant. Este adevărat că pofta vine mâncând și totuși caracterul obiectiv este relativ căci nimeni nu știe apriori ce și cum despre ceva care face obiectul unei cercetări.

Despre fonduri s-a discutat mult și neproductiv, ca să nu spun nerealist. Mi-am adus aminte de meșterii care pun gresie care în loc de a arăta ce știu să facă și pe unde au lucrat, vin și troznesc un preț de te îndoaie, ei neștiind ce sunt aceia distanțieri. La acele ședințe exact acest aspect m-a izbit profund, anume banii. În loc să se procedeze la a face un text ca ofertă pentru obținerea finanțării pentru un proiect, unii dintre potențialii autori vorbeau de bani, de pretenții și nu corelau efortul și rezultatul cu sumele de încasat.

Toate acestea m-au determinat la un moment dat să scriu o carte de istorie a informaticii de la noi cu mult mai tendențioasă decât cartea din 1952 a lui Mihail ROLLER intitulată Istoria RPR, manual pentru învățămîntul mediu. Cartea conținea nenumărate interpretări simpliste, eronate și neștiințifice, dar i-a făcut pe alți istorici să treacă deîndată la scrierea de istorii pe care ei le considerau și științifice și obiective și românești, caracteristici care în mare parte rămâneau la stadiul de deziderat datorită restricțiilor impuse de partidul aflat la putere până în 1989.

După o analiză mai atentă mi-am zis că nu merită, pentru că ar fi pentru mine o abordare negativă și dacă tot fac ceva, să nu fie nici în dorul lelii și nici ceva aiuritor care nu folosește nimănui.

Obiectivul lucrării este de a prezenta cât mai obiectiv, dar selectiv, aspecte esențiale din evoluția de-a lungul anilor a informaticii de la noi din țară.

Am structurat lucrarea fără a folosi un criteriu anume, ci exact așa cum am considerat că este util pentru a da o imagine cât mai bună privind informatica românească, pentru că lucrării i-am dat titlul Istoria informaticii românești, căci așa mi-a venit primul gând, având senzația că am posibilitatea să includ cât mai multe lucruri, fără a fi extrem de pretențios și de generalizator.

(26 septembrie 2017)

Tabulatorul

Tabulatorul a reprezentat piesa de bază a sistemului de calcul mecanografic, pe care eu îl consider primul sistem național de prelucrare automată a datelor întrucât:

- prelua date sub forma dărilor de seamă statistică pe formulare după care se perforrau direct cartele;

- electua prelucrări privind toate întreprinderile industriale din șară;

- avea caracteristică de regularitate, perioadele de culegere și prelucrare erau fixe;

- includeau și unitățile agricole, de educație, de sănatate, meșteșugărești și de cultură;

- formularistica era adaptată fiecărei tipologii de entități;

- nu rămânea nimic nereflectat în rapoartele finale.

Fiecare entitate completa la lună, la trimestru, la semestru dar și anual o dare de seamă statistică pe un formular utilizat direct în perforrarea de cartele, căci avea pe el cele 80 de poziții câte erau în coloanele cartelelor. Dacă erau necesare mai multe cartele pentru un formular, pe prima coloană se specifica numărul cartelei, 1 sau 2 sau 3 sau 4. După această coloană urma codul entității pentru a asigura secvențialitatea pentru descrierea unitară a acesteia pe mai multe cartele. După perforare cartelele erau sortate și se asigura completitudinea descrierii.

Am afirmat că tabulatorul era integrat într-un sistem național și justific afirmația prin faptul că:

- în fiecare județ la nivelul DJS-urilor existau tabulatoare;

- dările de seamă statistice completată la nivelul organizațiilor erau trimise în termene stabilite;

- la DJS-uri erau verificate manual și se cereau corecții care se și făceau in timp util;

- după dările de seamă se perforau cartele;

- cartelele erau prelucrate pe tabulatoare;

- imprimantele erau supuse analizelor;

- se calculau indicatori statistici la nivel județean;

- indicatorii centralizați la nivel județean   se trimiteau la DCS;

- la DCS se mai producea o centralizare și rezultau indicatorii la nivel național.

Chiar dacă tabulatoarele erau echipamente extrem de zgomotoase, eu le consider primele echipamente de calcul paralel. Un tabulator avea 8 totalizatoare T1, T2, T3, T4, T5, T6, T7, și T8 care funcționau independent unul de celălalt deși aveau comun un singur ax ce definea ciclul mașină. În cartele se defineau 8 câmpuri, fiecare cu cel mult 10 coloane, folosind niște fișe ale unui tablou de programare. Prin citirea cartelelor 8 sisteme de modificare a conținutului celor 8 totalizatoare efectuau simultan operații de adunare. Tot din tabloul de programare se comabda transferul dintre conținuturile totalizatoarelor, efectuându-se simultan 4 operații de adunare între perechi de totalizatoare (T1, T2), (T3, T4), (T5, T6) și (T7, T8). Era tot calcul paralel. Dacă se dorea un alt grad de totaluri se efectuau simultan transferurile între prechile (T2, T4), (T6, T8), ca ultimul grad de totaluri să se obțnină prin transferul între (T6, T8). Prin operația de transfer în cadrul perechii (Ti, Tj) se  înțelegea evaluarea expresiei Tj := Tj + Ti. Pentru niște echipamente care un început să fie utilizate la noi după 1965, ca prelucrări paralele, consider că însemnau foarte mult. La noi au fost utilizate tabulatoarele de producție sovietică SAM, iar descrierea lor detaliată se găsește în lucrarea Mecanizarea si automatizarea lucrarilor de calcul statistic sub coordonarea lui Manea Manescu, pe atunci membru coresppondent al Academiei RSR, cum îi placea să se autointituleze și având coautori pe conf. Mircea Bulgaru, ing. Vasile Biță, ing. Grigore Grama și ing. Valeriu Pescaru, proaspeți absolvenți ai studiilor de specialitate de la Moscova, aparută în Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966.
Tabulatorul este o piesă de bază a mecanografiei de peste tot unde prelucrările statistice au fost considerate esențiale pentru fundamentarea deciziilor la nivel macroeconomic. Mai ales în statele comuniste cu conducere centralizată, indicatorii agregați reprezentau fundamentul analizelor și deciziilor politice, iar statistica era instrumentul prin care partidul știa totul și conducea totul la milimetru.

(15 octombrie 2017)

Cartela perforată

Cartela perforată a făcut istorie în informatica mondială pentru că:

- a dezvoltat creativitatea programatorilor;

- a crescut complexitatea aplicațiilor;

- efectuarea corecțiilor era la nivel de 80 caractere numai;

- a crescut calitatea prelucăriilor fiind sigură;

- manipularea cutiilor de cartele era lejeră;

- procesele de perforare se realizau  simultan;

- verificarea și corectarea cartelelor erau efective;

- stocarea nu necesita decât restricții de umiditate;

- duplicarea cartelelor nu era o problemă;

- sortarea și interclasarea erau operații obișnuite;

- costul procesului era suportabil și domestic;

- generalizarea cartelelor a mers cu mare viteză.

În țara noastră consider că s-a început lucrul cu cartele perforate undeva în jurul anului 1960, dacă se ține seama că:

- lucrarea lui Manea Mănescu unde descrie cartela perforată a apărut în anul 1966;

- tipărirea unei cărți dura cam 2 ani;

- procesele de documentare și elaborare durau între 3 - ani;

- importul de mașini de perforat, sortat și tabulatoare dura și el 2-3 ani.

În anul al II-lea de studenție, 1966-1967 deja la subsolul clădirii ASE din Romană 6 unde acum este editura, se aflau un tabulator, o mașină de perforat cartele și una de sortat, toate de proveniență sovietică, folosite de colegii din promoția mai mare cu un an, pentru că mecanografia se studia în

anul al III-le alsecției de Mecanizare și Automatizare a calculului Economic din ASE.

În anul universitar 1967-1968, în practica de vară efectuată la DJS Argeș toate prelucrările majore se efectuau folosind cartele perforate utilizându-se mașini de perforat electro-mecanice și două tabulatoare de proveniență sovietică, extrem de zgomotoase.

Cartela perforată este făcută dintr-un carton subțire dar foarte rezistent. Este sub formă dreptunghiulară având dimensiunile de 187mm și 83mm, iar colțul din stânga este tăiat. Cartelele se păstrau în cutii în care intrau cam 2000 de cartele. Cartele era divizată în 80 de coloane și 13 linii, iar combinațiile de perforații permiteau punerea în corespondență a unui alfabet definit cu perforații, o perforație pentru câte o cifră, dpuă perforații pentru litere și câte trei perforații pentru caracterele speciale. Nu este greu de anticipat folosind matematica din teoria codurilor cum se face punerea în corespondență. Având în vedere că la începuturi tabulatoarele lucrau numai cu date numerice, evident perforarea se făcea cu o perforație pe coloană.Pentru literele  A - I se perforau linia 12 cu o altă linie de la 0 - 9, pentru literele j - R se perforau linia 11 cu o altă linie de la 0 - 9, iar pentru literele S - Z se perforau linia 10 cu o altă linie de la 0 - 9. Carcaterele speciale erau reprezentate prin 3 perforații, pe liniile 12, 11, 10, respectiv, linia 0-9. Codificarea i se datorează lui Herman Hollerith. Perforațiile erau și ele sub formă dreptunghiulară cu dimensiuni standard. Totul avea la bază mecanisme de mare precizie, căci cartela:

- se așeja într-o magazie de cartele;

- cu un cuțit era transportată pentru perforare;

- perforarea se făcea coloană de coloană;

-după perforare cartela era transportată într-o magazie de depozitare;

- de acolo cartelele erau luate și verificate;

- pachetul de cartele, job-ul,  era dus la calculator.

Delimitarea pachetelor de cartele se realiza cu o cartelă colorată (roz, verde, alvatru) numită cartelă de job, iar sfârșitul job-ului era și el delimitat de o cartelă care avea fie .EOJ fie // EOJ fie /* după cum era definit limbajul de gestionare a job-urilor, JCL - Job Control Language.
Am lucrat cu cartele perforate chiar și în anul universitar 1990-1991, iar venirea masivă a calculatoarelor personale a detronat lucrul cu cartelele perforate, anul 1995 făcându-le să dispară definitiv și să rămână doar o amintire frumoasă în mintea programatorilor. Acum în 2017 tinerii care lucrează în IT&C nici nu știu ce a însemnat cartele perforată și fac ochii mari când aud de ele. În țara noastră se lucra cu cartele perforate în:

- centrele teritoriale de calcul;

- centrele de calcul ale întreprinderilor;

- sistemul informațional statistic;

- în centrele de cercetare unde erau calculatoare IBM sau FELIX;

- peste tot unde problemele necesitau programe mari și fișiere mari.

Fluxul era următorul:

- programatorul își structura cu rigurozitate problema;

- programatorul elabora schema logică;

- programatorul scria multe detalii pe o foaie de hârtie;

- programatorul se apuca să scrie textul sursă pe foaia de programare;

- programatorul mergea cu teancul de foi la dispeceratul de perforare;

- cartelele erau perforate de operator după foile de programare;

- cartelele erau verificate de operatori la o mașină specială;

- dispeceratul îl anunța pe programator să vină să ridice pachetul de cartele și foile de programare;

- programatorul insistent făcea o verificare cartelă-foaie, dacă avea răbdare;

- programatorul ducea pachetul de cartele la dispeceratul calculatorului pentru rulare;

- operatorii luau pachetul și-l rulau;

- dispeceratul îl anunța pe programator că programul a fost rulat;

- programatorul venea și ridica pachetul de cartele și imprimanta;

- programatorul analiza și avea momente de tristețe sau de bucurie citind imprimanta.

Bucuria programatorului era cînd imprimanta îi arăra că a obținut rezultatele corecte și complete. Tot momente de bucurie, dar mai mici erau și acelea când pe imprimantă era mesajul că procesul de compilare a trecut cu succes, dar și atunci când se obțineau rezultate chiar și parțiale. Mai era de lucrat, dar oricum era cu mult mai bine decât în situația în care la rularea curentă s-au obținut cu mult mai multe erori decât la rularea precedentă, lucru deprimant la o adică pentru programator, mai ales dacă era legat de niște termene.
Cartela perforată este cel mai drăguț lucru care mi s-a produs pe toată durata când am lucrat în informatică. Ea avea poezia ei care uneori genera sentimente de bucurie, care alternau cu tristeți profunde datorită tocmai fragilității cartonului din care era făcută.

Pentru ilustrarea dimensiunilor și perforațiilor am utilizat poze din cartea Inițiere în programarea calculatoarelor, apărută la București, în Editura Tehnică în 1967, a lui Donald I. CUTLER, care are  230 pagini.

(05 octombrie 2017)