Istoria informaticii românești conține nenumărate episoade legate de:
- realizarea de sisteme informatice;
- contracte de prestări servicii;
- vânzări de produse software;
- elaborarea de studii de fezabilitate;
- analiză de eficiență a informatizării;
- reticența achiziționării de calculatoare;
- efectele uzurii morale a calculatoarelor;
- abandonarea unor sisteme informatice;
- vânzarea repetată ca noi de produse software;
- scoaterea din uz a calculatoarelor neamortizate;
- înlocuirea forțată a produselor software;
- alinierea la noile generații de software și hardware.
În domeniul informaticii, cu foarte mare ușurință se vorbește de cheltuieli și nu de investiții pentru că se fac referiri la:
- un orizont de timp foarte mare;
- efecte imposibil de cuantificat;
- lipsa instrumentelor de recuperare;
- dorința de a implementa progresul;
- imposibilitatea de a face defalcări;
- apelarea la convenții de transfer.
Și acum, dar mai ales atunci, achiziționarea unui calculator nu are și deci nu avea elementele pe care le are achiziționarea unui strung despre care se știe cu precizie:
- durata de funcționare;
- rata de amortizare;
- repartizarea cheltuielilor;
- efectele economice generate;
- fundamentarea investiției;
- recuperarea investiției.
Îmi amintesc cum prin 1970 și chiar până în 1980 se punea problema realizării de sisteme informatice integrate pentru marile combinate din țară, sisteme informatice care:
- angrenau fonducri considerabile;
- aveau durată de realizare de 3-5 ani, fără a ține pasul de tehnologiile care se schimbau;
- derulau etapele ciclului de realizare disproporționate ca repartizare de fonduri;
- mă enervau că aveau etapa de analiză critică a sistemului informațional existent;
- plecau de la premise destul de nerealiste legate de dinamica producției și a combinatului;
- îmbrăcau în cuvinte pompoase aspecte care aveau o abordare simplistă;
- aveau o discrepanță între necesarul de resurse și disponibilul efectiv;
- se realizau cam forțat din cauză că nu porneau din interiorul combinatului;
- fondurile veneau la pachet cu sarcini de partid legate de introducerea progresului tehnic;
- schimbările frecvente pe linie politică atrăgeau chiar abandonarea proiectelor;
- filosofia punerii în funcțiune a întregului sistem genera nerăbdare și temeri;
- conduceau la elaborarea de documentații care se stocau în dulapuri fără a fi utilizate vreodată;
- începeau cu programul de calcul a salariilor care devenea aplicație centrală;
- se baza pe o abordare de mare detaliere, concretizată prin scheme extrem de complexe;
- partea de analiză de sistem beneficia de fonduri importante, prea importante;
- calculele de eficiență a sistemului informatic de realizat se baza pe ipoteze nerealiste.
Acesta este și motivul din care fără să greșesc foarte tare, nu cred că înainte de 1989 era implementat vreun sistem informatic interat, adică un sistem care să permită obținerea tuturor informațiilor pentru toate compartimentele unei organizații, folosind baze de date, fișiere și toate deciziile să se ia folosind imprimantele de la calculator.
Cândva am lucrat într-o echipă care se preocupa de proiectarea unui sistem informatic la o întreprindere de comerț exterior și acolo:
- era ordine în documentele de intrare;
- exista o presiune pe obținerea situațiilor centralizatoare;
- deciziile depindeau de calitatea datelor prelucrate;
- interesul pentru utilizarea calculatorului venea din interior;
- existau programatori doctori în COBOL care alcătuiau o echipă;
- matematicianul Vasile știa toate etapele de realizare a unui sistem informatic;
- abordarea realizării a fost făcută treptat cu componente integrabile;
- toate produsele program realizate erau funcționale din start;
- analiștii și programatorii lucrau pentru cei din firmă 100%;
- rapoartele obținute erau exact cele necesare fundamentării deciziei;
- relația specialiștilor cu calculatorul era una normală de utilizare instrument.
Pornind de la aceste considerații, cred că au fost destul de multe situații în care am concluzionat că anumite sisteme informatice nu se vor realiza și implementa în vecii vecilor pentru că:
- echipele implicate nu aveau experiența necesară;
- beneficiarii porneau de la idei preconcepute;
- complexitatea soluției depășea disponibilul de resurse;
- structura funcțională nu era definită din interior;
- proiectele și contractele erau rezultatul unei voințe politice;
- obiectivele urmărite nu aveau nicio legătură cu realitatea.
În acest context, informatica a reprezentat exclusiv o cheltuială.
Se cheltuiau bani pentru achiziționarea de calculatoare.
Se cheltuiau bani pentru formarea de specialiști în informatică.
Se cheltuiau bani pentru asigurarea condițiilor de funcționare a calculatoarelor.
Se cheltuiau bani pentru achiziționarea de software de bază.
Se cheltuiau bani pentru consumabile.
Numai după 1980 s-a pus problema dezvoltării informaticii ca procese investiționale urmărind realizarea de aplicații informatice care aveau ca efect clar:
- reduceri de personal;
- creșterea productivității;
- fundamentarea științifică a deciziilor;
- scurtarea duratelor de execuție;
- satisfacerea unor nevoi concrete;
- reduceri ale costurilor de producție;
- obținerea unui management adecvat.
Lucrurile nu au stat în niciun caz ca acum când există investitori care dezvoltă aplicații informatice și care știu exact că au un fundament precis de recuperare a investiției prin ceea ce plătesc clienții care accesează aceste aplicații online. prin 1994 am fost foarte mirat să văd la un laborator din Franța cum se lucra încă folosind un compilator FORTRAN deoarece nu erau încă amortizate cheltuielile cu achiziționarea lui acum mulți ani în urmă. O astfel de abordare nu s-a realizat și nici acum nu se realizează la noi, unde înlocuirea este dictată de uzura morală și nicidecum în corelare cu nivelul de recuperare a cheltuielilor prin efectele pozitive cuantificabile obținute în derularea unor procese, totul fiind reflectat în contabilitate, ceea ce nu este cazul și nici nu se face cumva.
(16 noiembrie 2017)
No comments:
Post a Comment